Ne recitim la anul…

Am zis că scriu despre cum am împodobit bradul din acest an.
Am zis că o să mă laud cu darurile de la Moş Crăciun.
Am zis că am să anunţ plecarea mea din Bucureşti.
Am zis că o să fac urările de bine tuturor celor care trec pragul blogului meu pentru prima oară sau, cel puţin, pentru a doua oară.

   Bradul l-am împodobit, dar nu vă pun nici poze şi nici nu vă povestesc faptul că mi-a luat 2 zile să-l împodobesc. De ce 2 zile? Am să vă povestesc în 2008.

    Moşul nu s-a lăsat aşteptat prea mult. A fost superextramega darnic. Cadouri de la mama şi tata, cadouri de la frate şi iubita lui, cadouri de la iubitul meu, cadouri de la cea mai bună prietenă, cadouri de la prieteni de familie, cadouri de la fini, cadoul de la colindătorii noştri ce ne vizitează an de an. Nu vă înşir cadourile aici, dar vă asigur că sunt mai mult decât fericită pentru ceea ce-am primit….. TRANDAFIRUL m-a impresionat cel mai tare…. şi mai ales pentru că l-am primit de faţă cu toată lumea (familie + invitaţi la cină)….

    Dar despre toate am să vă povestesc când mă întorc.

    Am plecat din Bucureşti şi mă întorc abia pe 3 Ianuarie 2008. E deja ora 4:50 AM, iar eu la ora 7:00 trebuie să fiu în picioare şi pregătită de pârtieeeeeeeeeeeee!!!!!

   Nu mă mai lunges cu vorba, deşi am stare şi as vrea să o fac

   Vă doresc tuturor un final de an 2007 distractiv/relaxant!!!
Vă doresc tuturor un început de an 2008 senzaţional!!! Aşa cum am mai urat, urez şi pe blog; să râdeţi, să zâmbiţi, să vă bucuraţi de prezenţa celor dragi, să vă faceţi planuri pentru noul an, dar să nu uitaţi să „TRĂIŢI CLIPA!”.

Un An Nou plin de realizări pe TOATE planurile, vă urează BiBishor!!!

!*!*! Ne recitim în 2008 !*!*! (Doamneeee… cum mai trece timpul ăsta…)

Îl vreau pe Moş Crăciun înapoi…

   Astăzi am văzut brăduţul meu de Crăciun. Şi îi zic brăduţ la propriu, căci este cel mai mic brad (ca înălţime) pe care l-am avut până acum. Casa mea este destul de înaltă, ceea ce ne-a ajutat în fiecare an să „înghesuim” un brad de cel puţin 1.80 m. În fiecare an, toţi cei care ne treceau pragul se minunau de bradul nostru şi îl lăudau. Iar eu mă umflam în pene, mai ales că în ultimii ani, eu am fost responsabila cu împodobitul lui hihi

    Anul acesta este unul micuţ care, deşi nu impresionează prin înălţime, este foarte bogat în rămurele şi are o culoare foarte frumoasă de un verde crud! Abia aştept să vină Ajunul Crăciunului, pe 24 Decembrie, seara, când am să mă răsfăţ împodobindu-l cu toate zorzonelele posibile!!! La înălţimea brăduţului meu, sunt sigură că-mi vor rămâne o grămadă de globuleţe şi ghirlande. Dar nu scapă ele… le găsesc eu locuri de atârnat prin casă! Că doar trebuie să simţim spiritul Sărbătorilor de iarnă pretutindeni, în casă, în suflet, pe stradă…. nu?

   Îmi place iarna! Îmi place mai ales Crăciunul!!! Îmi plac colindele! Îmi plac colindătorii! Îmi place casa plină de oameni! Îmi place cozonacul! Îmi plac cadourile – şi să le fac şi să le primesc! Dar despre toate astea am să vă povestesc mai multe într-un alt post.

   Discutam cu Smilla, la un post de pe blogul ei, despre cum a aflat fiecare dintre noi că Moş Crăciun nu există! Amândouă am suferit. Cred că orice „puradel” a suferit atunci când a aflat că Moşul nu e „cineva” necunoscut, magic, misterios…ci părinţii.

    Vă destăinui şi eu mica mea experienţă legată de Moş Crăciun (e ceea ce am scris pe blogul Smillei, la comentarii cu plus minus câteva amănunte).

    În primul rând trebuie precizat faptul că eu n-am aflat de Crăciun, că Moş Crăciun nu există, ci fix…. de PAŞTE!!! Da, da, aţi citit corect! La noi în familie venea şi Iepuraşul de Paşte! DIN CAUZA lui am aflat că nici bărbosul cu plete dalbe nu există

• Cum s-a întâmplat descoperirea mea?

  În ziua de Paşte a venit mama de la cumpărături şi am zis să o ajut la “despachetatul” lor. La un moment dat, în febra despachetatului (îmi place mult să-mi scot din pungi cumpărăturile şi să le pun pe fiecare la locul ei/lui) am dat peste un ghiozdan în dungi multicolorate. Mama m-a văzut şi mi l-a smuls din mână şi mi-a zis să plec din bucătărie, că se descurcă singură – să mă duc să pregătesc masa. M-am conformat…

   Mai târziu, când m-am dus la frigider (căci acolo verificam dacă a venit „Moş” Iepurilă), ghici ce aveam lângă frigider…. Cadouaşul de la Iepuraş – fix acelaşi ghiozan multicolorat, dungat…. Ne-am aşezat la masă şi mi-am întrebat părinţii:

Eu: – “Deci… Iepuraşul nu există nu?”
Ei: – “Dacă-ţi bagi nasul în toate, nu putem să ascundem nimic de tine!”
Eu (aproape cu lacrimi în ochi): – “Şi Moş Crăciun…”
Părinţii (un pic trişti): – “Mda…”

…. Şi aşa s-a dus magia Moşului şi a Iepuraşului

*oftat* )

   LATER EDIT: Mi-am întrebat părinţii. Mi-au zis că toţi brazii din anii trecuţi au avut peste 2 metri înălţime! (Nu vreau să vă furnizez informaţii eronate ). Mâine e Ajunul Crăciunului. Împodobiiiiiiiiiim braduuuuuuul!!!!

Sursa poză Moş Crăciun
Sursa poză Iepuraşul de Paşte
Sursa poză Bradul de Crăciun

„Nu am chef aaazi, nu am chef de nimic”

… zicea o melodie a celor de la Vama Veche …

   Hoy no tengo ganas de sonreir. Me falta el poder de ser feliz y no porque no tendría razonez para estar feliz o para sonreir, pero porque cuando estoy enojada con ÉL, nada me puede cambiar el ánimo!!!

    Tal vez esto significa estar enamorado… Sufrir y sentirte mal cuando no van las cosas muy bien con tu pareja. O ser feliz y pensar que el mundo no tiene importancia, cuando estás con tu novio/novia y te sientes como en las nubes (aunque nunca intenté sentarme sobre una nube y darme cuenta que sensación te deja esta acción).

   ¿Por qué tenemos que pelearnos tan a menudo? ¿Por qué tenemos que encontrar la más pequenita cosita y desde ella formar un gran peleo? ¿Por qué no es todo brillante siempre? y ¿por qué colores como el negro o el gris se interponen con nuestros colores de alegria (el verde, el rojo, el azúl, el amarillo)?

    Tal vez porque estas cosas son normales. Justo ÉL me ha dicho que nos peleamos tanto porque nos queremos mucho y deseamos que esta relación sea PERFECTA. ¿Pero existe la perfección? ¿En cualquier cosa? Lo dudo… ni siquiera un ordenador no es perfecto. De vez en cuando puedes cojer algún virus o trojan y este te puede hacer mucho daño a tu computadora. Porsupuesto que existen programas antivirus que te ayudan borrar y sacar estos viruses de tu ordenador. Pero hasta cuando lo consigas, tienes que luchar contra ellos, enfadarte, estresarte, poniendote de muy mal humor! Así pasa también con nosotros. Siempre encontramos el antivirus para nuestos peleos y volvemos a ser felices, JUNTOS. Pero para llegar a este punto, nos cuesta mucha energia, muchos sentimientos y muchos dolores de corazón…

   Yo quisiera que alguien inventaría el más poderoso antivirus para el sufrimiento del corazón y que todo sea de color brillante para NOSOTROS DOS….

     A SU lado me siento felíz… en SUS brazos me pierdo, me enredo y me dejo cogida por el más dulce sueño… con ÉL siento que todo tiene un sentido…. ¡LO QUIERO!

Leapşa de la pagina 123

    Astăzi am tras cu ochiul pe blogul Pisicuţei-Şmechere-Care-Fumează (SmokingCoolCat) şi mi-am permis să preiau o leapşă, chiar dacă nu mi-a fost pasată. Deh, un mic băgător în seamă ce sunt şi eu.

     Mi-am permis să răspund şi eu la cerinţa acesteia, pentru că mi s-a părut super interesantă şi haioasă. În plus, chiar astăzi am primit prin poştă, o carte comandată online la un anticariat, din Constanţa. Mi-a recomandat-o EL.

Carol Roman – „Tu, la confluenţa cu ceilalţi”
(Editura Albatros, 1977)

     O am exact lângă mine, pe birou şi abia aştept să încep să o savurez. EL mi-a recomandat-o, spunându-mi: „e perfectă pentru tine”. Nu ştiu încă dacă este de bine sau nu urarea, dar promit că o să vă spun ce părere am despre carte.

Revenind la leapşă, instrucţiunile sunt următoarele:

1. Ia cartea care este cel mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseşte a 5-a propoziţie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni.
5. Nu îndrăzni să scotoceşti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Dă mai departe leapşa la alţi 6 prieteni.

    A 5-a propoziţie, de la pagina 123, din „Tu, la confluenţa cu ceilalţi”, este: „Prin prisma modelelor pe care mass media le propune şi le impune.”

    Următoarele 4 propoziţii: „Ziarele, cinematograful, televiziunea, publicitatea nu arată niciodată femei grase şi fericite, grase şi iubite, grase şi cu succes. În mass media, femeia grasă este doar grăsana ridicolă din scenele comice, soaţa obsedată, soacra antipatică care nu greşeşte niciodată o înălbire, gospodina mândră în mod stupid de rufele ei albe. Iată deci că un fapt pozitiv în sine, contestaţia rolului gospodinei satisfăcută de arta ei culinară şi fără alte probleme decât lupta pentru aparenta curăţenie, devine negaţia posibilităţiulor de a exista cu câteva kilograme în plus. Pentru Elena Raso, imigrantă din Calabria, femeia ideală nu putea fi decât aceea arătată de publicitatea tuturor lucrurilor pe care ea nu le avusese niciodată.”

    Reamintesc faptul că această carte a fost publicată în anul 1977. Şi uite cum au trecut fix 30 de ani şi acest stereotip al „femeii şnur” sau al măsurilor ideale 90-60-90 nu este „demodat” ci, din contră, este din ce în ce mai exploatat şi impus ca model femeilor din lumea întreagă, către mass media şi nu numai.

     Pasez leapşa Elliadei, Corinei, ChriSmillei, Fetei-Care-Nu-Iubeşte, lui Blur şi lui Bastylica.

     P.S.: Mulţumesc Pisicuţo pentru că m-ai lăsat să „fur” subiectul de pe blogul tău

Scriu. Citesc. Şterg.

…… Scriu. Citesc. Şterg ……
…… Scriu. Citesc. Şterg ……
…… Scriu. Selectez. Tai. Înlocuiesc. Şterg ……

    Cam acesta e „traseul” meu zilnic, atunci când îmi zic: „Bianca, acum începem să scriem un post pentru blog”. Dap, v-aţi prins! Sunt destul de bună prietenă cu mine – avem o comunicare bună, din când în când. Suntem cam pesimiste când vine vorba despre propria „noastră” persoană – nu avem păreri prea strălucite despre noi (şi nu, nu ne caracterizează modestia), dar suntem foarte optimiste când vine vorba de acţiuni. În privinţa postării pe blog, nu ştiu ce ni se întâmplă. Se pare că avem un conflict de idei şi nu ne putem pune de acord cu ceea ce să scriem. Spre exemplu, tot ce am zis până acum, este pură aberaţie.

     Vorbeam cu EL (cel despre care am scris şi aici) despre uşurinţa cu care începi să scrii ceva (fie un articol, fie o compunere pentru şcoală, fie un eseu/referat pentru facultate, fie un post pentru blog, fie un răspuns pentru examenul scris, etc.). El mi-a zis că îi este foarte uşor să înceapă să scrie. Eu, în schimb, “sunt invers”. Îmi ia foarte mult timp până să încep să scriu. Ţin minte că şi în liceu sau în şcoala generală aveam de multe ori probleme. Când dădeam lucrări de control sau teze, în prima jumătate de oră mă uitam pe pereţi, îmi rodeam unghiile, număram fisurile de pe tablă, studiam colegii mei de clasă care, desigur, scriau de zor. Nu ştiam cu ce să încep!!! Mă panicam. Se întâmpla şi din cauza faptului că uneori poate nu eram cu materia bine învăţată, dar de cele mai multe ori mă năvăleau zeci de idei de-o dată şi mă sufocau, până când reuşeam să le pierd pe toate din minte sau să nu mă pot decide asupra căreia să mă focalizez pentru a începe expunerea mea. Trecea jumătate de oră, trecea o oră, până la urmă reuşeam să mă hotărăsc şi începeam să turui in foaie – scăpasem de stresul de început. Acum mă stresa clopoţelul… Nu mai aveam timp să termin ceea ce începusem pentru că, desigur, mă apucasem prea târziu de scris.

     Astăzi nu mă presează nici clopoţelul care anunţă pauza, nici un curs la care trebuie să ajung, dar nici nu mă presează nici o idee despre care să scriu. Dar azi m-am hotărât să pun în practică strategia LUI (nu ştiu dacă e şi cea mai potrivită). Să scriu, pur şi simplu, un cuvânt pe foaie, după care să continui să scriu. Se pare că mi-a ieşit. Am scris ceva până acum şi văd că încă nu sunt tentată să dau „Select All” şi „Delete”. Nu afirm că ceea ce-am scris e inteligent, dar deh, ceva, ceva tot mi-a ieşit

     Care e strategia ta de scris? Cât de uşor/greu îţi este să-ţi alegi o temă pentru o postare şi cât de uşor/greu îţi este să începi să scrii despre ea? Aştept sugestii pe care poate le voi aplica şi eu în viitor

    P.S.: Uneori îmi pare rău că-mi ies astfel de postări din care, până la urmă, nimeni nu învaţă nimic. Dar îmi spun şi pentru mine, o spun şi pentru cei care se întreabă de ce scriu astfel de “materiale”. Le scriu pur şi simplu pentru că le simt, le gândesc, le judec. Până la urmă blogul (pentru mine, desigur) este un jurnal deocamdată şi profit de aceste blank pages şi pentru că aşa nu mai contribui la tăierea copacilor, pentru a-mi procura eu o agendă în care să-mi scriu „ofurile”

Aici e sursa pozei.