Întotdeauna când citesc o carte, care mă atrage prin măiestria conturării personajelor sale şi a relaţiilor dintre ele, mă implic în acţiune. Trăiesc şi eu ceea ce trăiesc personajele. Simt durerile şi bucuriile lor. Mă las învăluită de misterele pe care acestea încearcă să le desluşească, chiar dacă naratorul are grijă să mă anunţe care e soluţia misterelor în cauză, înainte ca personajele sale să o afle. Înjur şi îmi vine să-l îndemn pe unul sau pe altul să facă „aşa”, pentru că „aşa” e mai bine. Mă lupt cu personajele, dar îmi place la nebunie.
Astă-seară am luat “Micul dejul la Tiffany’s”!
„Breakfast at Tiffany’s”, nuvela lui Truman Capote (după care s-a făcut şi o ecranizare), cred că mă ajută să le dovedesc prietenelor mele contrariul, în privinţa gradelor de comparaţie ale verbului “A iubi” (despre care am vorbit aici).
Cartea prezintă povestea Călatoarei Holly Golightly, o tânără cu un trecut necunoscut, dar care reuşeşte să se facă cunoscută în lumea mondenă a New York-ului. Cel care povesteşte acţiunea (nu are un nume, dar Holly îi zice Fred, cum îl cheamă pe fratele său plecat în armată) se împrieteneşte cu Holly şi chiar ajunge să se îndrăgostească de ea. Nu îi cere niciodată nimic în schimb şi o acceptă aşa cum este (ciudată, copilăroasă, excentrică, petrecăreaţă, hoaţă, mereu în compania multor oameni bogaţi, trecuţi de 40 de ani). Fred are momente de gelozie sau momente în care crede că o urăşte pe Holly dar, cu toate astea, până în ultima clipă el o iubeşte necontenit. Din păcate, iubirea lui este neîmpărtăşită. Holly apreciază grija lui Fred pentru ea şi faptul că-i este mereu alături în momentele grele, dar ea nu îl iubeşte. Cei doi petrec mult timp împreună, plimbându-se prin diverse locuri ale oraşului New York, povestindu-şi unul altuia viaţa, devenind doar buni prieteni…….
Nu ştiu exact cât de mult mi-a plăcut cartea. M-a întreţinut ce-i drept – oricum e uşor de citit. Am tot sperat ca povestea să aibă un happy-end de genul „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Deh, sentimentala din mine… Dar cu siguranţă cartea îmi oferă un bun argument pentru a susţine că „a iubi” are grad de comparaţie!!! ((Cum Lulu o dă înainte cu salamul, aşa o dau şi eu cu gradele mele de comparaţie hahaha – fiecare cu piticii şi meduzele lui 
))
NOTA pentru „Breakfast at Tiffany’s” by Truman Capote: 3
(1 – foarte slab ; 5 – foarte bun)
